joi, 12 mai 2011

Remember me.


   X.

În momentele ca acesta, tot ce vreau este să fiu singură cu marea. Să fiu doar eu, ea şi propriile-mi gânduri. De ce am nevoie de aşa ceva? Pai, cine nu are?
M-am aşezat la prima masă mai izolată pe care am văzut-o. Mi-am comandat doar o cafea şi am aşteptat ca minunea să se întâmple.. Aştept minunea ce pare că nu vine, doar de aceea se numeşte aşa. Acestea sunt singurele momente când nu mai ştiu ce se întamp în jurul meu, moment nd mă pierd pur şi simplu cu firea. Sunt total paralelă. Poate că aşa sunt mereu, doar că numai atunci conştientizez asta.
De undeva, se aude un sunet sters, al unui instrument muzical. Ma lupt cu mine sa ies din transa, dupa care ma uit in toate directiile sa-mi dau seama de unde vine, ce este. Perfectiunea sunetului ma ghideaza undeva in nord-estul plajei. Platesc nota, ma descalt si incep sa alerg spre plaja, sa ma pierd in obsuritatea ei.
            Alergam dupa acel sunet de parca era cel mai important lucru din viata mea, un factor vital. Deodata, intorc capul undeva in stanga. Era un baietel, singur, cantand la un xilofon cu toata fiinta lui. Ma fascina sclipirea din ochii lui, zambetul larg ce il avea pe fata in timp ce incet, creea balade ce-mi vor rezolva probleme. Ma asez pe nisip, la o mare departare de el, si incep sa il privesc, sa ma inec in valul de sunet. Imi inchid incet ochii si ma intind pe nisipul inca fierbinte. Vroiam doar sa urmaresc luna, sa numar stelele, sa ascult xilofonul.
Un impuls ma face sa ma ridic si sa fug spre el. Talpile imi iau foc incet, de la ardoarea nisipului. Doamne, cat iubesc acea senzatie. Vroiam doar sa-i multumesc. Am ajuns in fata lui, si m-am blocat. Avea ochii albastrii. Am murmurat un multumesc, m-am inrosit si m-am intors.
-Stai.
M-am intors spre el. M-a luat de mana si am inceput sa fugim impreuna pe plaja, in intuneric. Ne-am oprit pe primul dig, unde am ramas pana la rasarit.
Mi-a cantat pana primul vant l-a transformat in cenusa, si l-a purtate departe, odata cu valurile. 

Te rog, vino inapoi!

1)    B.

Cred că trebuie să accept pur şi simplu faptul că nu mai eşti.
            Să închid ochii şi să îmi inchipui că eşti aici şi plecarea ta e doar un vis urât, un capitol negru din viaţa mea, Ceva temporal, care nu vrea decât să mă încerce în cursa numită viaţă.
Îmi iau rămas bun cu zâmbetul pe buze, deoarece nu cred în finalul nostru, nu cred în acest sfârşit al poveştii noastre. Nu, nu vreau să cred că se poate termina aşa brusc, că nu mă pot bucura de tine până când noaptea te va transforma în praf şi te va lua brusc, aşa cum mi te-a şi adus.
Şi totuşi au trecut luni de când te-ai dus, de când nu mai ştiu nimic despre tine şi ce eşti, ce vrei să fii. Luni de zile în care am stat pe loc, luni de zile în care te-am aşteptat pe banca unde totul s-a terminat, timp în care speram vii şi să ne continuăm povestea care ne-a adus atâta bucurie în sufletele noastre. Îmi lipsesc aspiraţiile tale, visele despre nopţi ideale şi sărutări la mare, copilării de care nu-mi păsa , zâmbetele pe care obişnuiam să le împărţim peste tot.
Te rog, te implor, întoarcete măcar încă odată, să îmi pot lua mas bun aşa cum trebuie, să te pot strânge în braţe şi să te privesc cum pleci, cum noaptea te ascunde de mine sub pelerina ei obscură. Cum te protejează ca pe un copil mic ce are nevoie de o mamă care să-l ascundă în spatele fustei sale când nu ştie ce să facă. Aştept de luni de zile un semn, un mesaj, orice! Ceva să ştiu că eşti bine, că nu ai uitat de mine, că încă ştii că sunt în stare de orice pentru tine şi pentru tot ce a fost odată cu noi. Să-mi dai ocazia să nu renunţ la tine aşa uşor, râzând. Măcar de data aceasta, să mă laşi să ştiu ce mă aşteaptă!
Noiembrie, decembrie, ianurie, februarie, martie, aprilie, ...
Cu toate astea, te simt aproape de mine ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi când timpul şi distanţa nu ar fi un obstacol ce nu ne lasă să ne trăim iubirea şi să adăugăm încă un rând la amintirle noastre minunate. 

Das ist mir egal.

Daţi-mi un motiv să-mi mai pese câtuşi de puţin !
Alergăm toată viaţa după lucruri pe care nu le putem avea doar pentru a ne demonstra că le putem obţine. Deţinem lucruri pe care nu le putem controla şi dominăm persoane şi sentimentele acestora fără nici cel mai mic drept.
Ne place să ne simţim stăpâni peste ceea ce nu ne aparţine şi să fim mereu cu un pas înaintea celor ce se numesc superiori. Pentru ei, superioritatea se măsoară în bunuri materiale, în numărul de cifre din cont, nici de cum după gradul de frumuseţe interioară sau număru de persoane pe care le-a ajutat. Am devenit atât de interesaţi şi de materialişti, încât nu mai pot recunoaşte nimic din tot ceea ce iubeam cândva. Au mai rămas doar urme ale persoanelor care odată, alergau pentru a face bine, sufereau dacă persoana de lângă plângea. Unde v-aţi pierdut, dragii mei ? Atât de anevoios a fost drumul, încât aţi uitat cine sunteţi cu adevărat şi pentru ce merită cu adevărat să lupţi? Aţi uitat pentru ce aţi luptat atâta timp? Haideţi, ştiu că sunteţi aici, că doar vă ascundeţi după colţ.. Nu ştiu cum puteţi trăi cu toţii aici, în mijlocul răutăţii şi ipocriziei, al interesului şi al naivităţii.
De ce mă mai chinui să scriu rândurile astea, când ştiu că vor rămâne doar ale mele, că nu vor ajuta la schimbarea mentalităţilor deja formate şi că visul de a aduce zâmbetul pe feţele oamenilor nu se va îndeplinii. Suntem, şi vom fii, pentru eternitate sclavii acestei societăţi crude unde personalitatea nu va conta niciodata, un loc unde toţi sunt la fel, singurul lucru diferenţial fiind aspectul.
Suntem ceea ce ne formăm, şi nu în ultimul rând, ceea ce vor alţii să devenim!
Şi totuşi ce facem noi aici?
Ne naştem ca apoi să murim. dispărem când viaţa e mai dulce. Să te uiţi în spate şi să regreţi că nu ai făcut ce ai vrut, că e mult prea târziuu şi să îşi pară rău. Dar totuşi ţi-ai trăit viaţa aşa cum ai putut, aşa cum ţi-au permis timpurile din acea perioadă. Să ne plângem de lipsa de libertate în timp ce societatea ne costrânge să facem lucruri împotriva voinţei noastre.
Să aspirăm din ce în ce mai mult la şi mai multe lucruri, să nu ne mulţumim nicioda de nimic din ceea ce avem şi să uităm pur şi simplu de tot ceea ce ne dorim, cu adevărat, de la acest nimic ce ne place să-l numim viaţă. De ce viaţă? Ce e viaţa  ? Întruparea sufletelor într-o lume materială, pedeapsa supremă pentru interiorul nostru ce se stinge încet, odată cu înaintarea în vârstă. Forma tristă şi chinuită a ceea ce noi numim ideal. Iluzii ale paradisului, mici momeli ce te duc pe culmi înalte doar ca apoi să îţi urmărească atent, cu satisfacţie, căderea ce pare a nu se mai termina.
Ne place sa fim nefericiti si  adoram sa lasam viata sa treaca pe langa noi, fara sa ne bucuram de ea. Lasam ca lucrurile din trecut si planurile de viitor sa ne conduca prezentu, si sa ne ia si ultima speranta la autocontrolul fata de propria soarta. Ne lasa impresia de autonomie si putere, dar pana la urma ne dovedim a fi toti doar niste marionete care isi joaca propriul rol scris deja de undeva de sus. Avem impresia ca suntem eroii propriei povesti, pe care o scriem cu mana noastra.
Iti da impresia, chiar daca pentru scurt timp, ca esti in final un intreg, desi nu e asa. Cu toate astea, ce frumoasa e senzatia falsa care ti-o da viata !