Das ist mir egal.

Daţi-mi un motiv să-mi mai pese câtuşi de puţin !

Alergăm toată viaţa după lucruri pe care nu le putem avea doar pentru a ne demonstra că le putem obţine. Deţinem lucruri pe care nu le putem controla şi dominăm persoane şi sentimentele acestora fără nici cel mai mic drept.

Ne place să ne simţim stăpâni peste ceea ce nu ne aparţine şi să fim mereu cu un pas înaintea celor ce se numesc superiori. Pentru ei, superioritatea se măsoară în bunuri materiale, în numărul de cifre din cont, nici de cum după gradul de frumuseţe interioară sau număru de persoane pe care le-a ajutat. Am devenit atât de interesaţi şi de materialişti, încât nu mai pot recunoaşte nimic din tot ceea ce iubeam cândva. Au mai rămas doar urme ale persoanelor care odată, alergau pentru a face bine, sufereau dacă persoana de lângă plângea. Unde v-aţi pierdut, dragii mei ? Atât de anevoios a fost drumul, încât aţi uitat cine sunteţi cu adevărat şi pentru ce merită cu adevărat să lupţi? Aţi uitat pentru ce aţi luptat atâta timp? Haideţi, ştiu că sunteţi aici, că doar vă ascundeţi după colţ.. Nu ştiu cum puteţi trăi cu toţii aici, în mijlocul răutăţii şi ipocriziei, al interesului şi al naivităţii.

De ce mă mai chinui să scriu rândurile astea, când ştiu că vor rămâne doar ale mele, că nu vor ajuta la schimbarea mentalităţilor deja formate şi că visul de a aduce zâmbetul pe feţele oamenilor nu se va îndeplinii. Suntem, şi vom fii, pentru eternitate sclavii acestei societăţi crude unde personalitatea nu va conta niciodata, un loc unde toţi sunt la fel, singurul lucru diferenţial fiind aspectul.

Suntem ceea ce ne formăm, şi nu în ultimul rând, ceea ce vor alţii să devenim!

Şi totuşi ce facem noi aici?

Ne naştem ca apoi să murim. Să dispărem când viaţa e mai dulce. Să te uiţi în spate şi să regreţi că nu ai făcut ce ai vrut, că e mult prea târziuu şi să îşi pară rău. Dar totuşi ţi-ai trăit viaţa aşa cum ai putut, aşa cum ţi-au permis timpurile din acea perioadă. Să ne plângem de lipsa de libertate în timp ce societatea ne costrânge să facem lucruri împotriva voinţei noastre.

Să aspirăm din ce în ce mai mult la şi mai multe lucruri, să nu ne mulţumim niciodată de nimic din ceea ce avem şi să uităm pur şi simplu de tot ceea ce ne dorim, cu adevărat, de la acest nimic ce ne place să-l numim viaţă. De ce viaţă? Ce e viaţa  ? Întruparea sufletelor într-o lume materială, pedeapsa supremă pentru interiorul nostru ce se stinge încet, odată cu înaintarea în vârstă. Forma tristă şi chinuită a ceea ce noi numim ideal. Iluzii ale paradisului, mici momeli ce te duc pe culmi înalte doar ca apoi să îţi urmărească atent, cu satisfacţie, căderea ce pare a nu se mai termina.

Ne place sa fim nefericiti si  adoram sa lasam viata sa treaca pe langa noi, fara sa ne bucuram de ea. Lasam ca lucrurile din trecut si planurile de viitor sa ne conduca prezentu, si sa ne ia si ultima speranta la autocontrolul fata de propria soarta. Ne lasa impresia de autonomie si putere, dar pana la urma ne dovedim a fi toti doar niste marionete care isi joaca propriul rol scris deja de undeva de sus. Avem impresia ca suntem eroii propriei povesti, pe care o scriem cu mana noastra.

Iti da impresia, chiar daca pentru scurt timp, ca esti in final un intreg, desi nu e asa. Cu toate astea, ce frumoasa e senzatia falsa care ti-o da viata !