Ma aflu acum aici, in fata unei cutii luminate, cum ii spunem toti monitor. Imi curge inspiratia prin vene, si alearga intr-un ritm mult prea alert. Un ritm caruia eu nu i-as putea face fata vreodata, sincer. Idei nefinalizate, metafore de neinteles si epitete complicate, de nedescifrat. Prea multe lucruri pentru o fiinta asa de mica ca mine, nu ?:).
Da, asa ma gandeam si eu.
Si pana la urma, ce suntem noi?!. Umbre cenusii?. Masinarii complexe?. Habar nu avem. Suntem oameni si atat. Nici o alta explicatie. Si ne mai numim inteligenti, superiori!. Mi-e dor de perioada copilariei, cand totul se rezuma la un singur lucru, si o singura intrebare: fericire, si " de ce?". De ce e asa si nu asa?. Cand ne dadeam pe leagan si picioarele noastre atingeau norii si cerul, cand eram prea mici sa ne urcam pe banci si stateam pe buburuze . Cand nu eram indeajuns de mari pentru topoganele de atunci, si nu ajungeam niciodata prea sus.
Cand depindeam de parinti, si ne agatam de ei cu toata forta noastra. O forta inexistenta si totusi atat de puternica. O iubire atat de mare fata de nazbatii, jocurile din fata blocului si jucariile cand totusi nu constientizam sentimente. Dependenti de jocuri si fericiri.
Dar acum, ce suntem?. Ne numim adolescenti, sau cel putin asa ne place sa ne spunem. Libertini, independenti, totul ni se cuvine. Universul este al nostru, nimeni nu e ca noi. Si totusi, nu asta reprezentam noi. Reprezentam tinere, putere, maturitate. Cel putin din punctul meu de vedere, nu ca as fi eu mai inteligenta.
Cu toate astea, m-am indepartat muult de la subiect. Dar nici nu stiu daca vreau sa revin.
Asta e, poate mai tarziu.
Sunt o preadolescenta si sunt mandra!
Sac, ce incheiere am tras!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu